Suferinta celuilalt

Suferinţa celuilalt 

 

« Suferinţa celuilalt, chiar şi atunci când cunoaştem cauza, este o poartă ferecată din interior, la care nu putem bate discret pentru ca celălalt să ştie că nu este singur. » 

Am citit aceste cuvinte cu mult timp în urmă şi ceea ce am reţinut m-a făcut să pun sub semnul întrebării propriile mele atitudini în faţa suferinţei pe care o simt uneori într-un mod atât de dureros, la celălalt. 

Când este vorba despre o persoană apropiată, primul impuls din partea mea este acela de a o ajuta, având în spate dorinţa (şi puterea) de a-i îndepărta această suferinţă şi mai ales de a găsi soluţii pentru cauza care a provocat-o.

Stiu foarte bine faptul că suferinţa celuilalt trezeşte în noi salvatorul latent care nu cere decât să se exprime sau să acţioneze, să reactiveze salvatorul gata să sară în ajutorul celui sau celei care ne vorbeşte astfel prin vulnerabilitatea sau prin neputinţa sa. Deoarece una dintre caracteristicile suferinţei este aceea de a hrăni un dublu sentiment : un sentiment de disperare faţă de neputinţa noastră de a nu reuşi să o reducem şi faţă de sentimentele de furie pentru că nu o putem învinge. 

Aflu că unul dintre fiii mei are dificultăţi în muncă şi îi telefonez imediat şi încep să îl asaltez cu sfaturi care nu sunt întotdeauna bine primite. Când una dintre fiicele mele îşi exprimă îndoielile cu privire la obţiunile ei profesionale, încerc să o liniştesc sau să o asigur că oricare ar fi decizia pe care ar lua-o va fi decizia ei. 

O prietenă îmi trimite o scrisoare în care îşi exprimă durerea şi disperarea faţă de corpul ei care ţipă tot timpul de durere, iar eu nu pot decât să o ascult, să îmi arăt compasiunea, să îi trimit gândurile mele, să mobilizeze energii pline de iubire şi de tandreţe, înspre ea. 

Din punct de vedere profesional, ştiu că cea mai bună atitudine în faţa deznădejdii, disperării sau suferinţei exprimate, este ascultarea. O ascultare activă, centrată pe persoană şi nu pe problema acesteia, o ascultare rezonanţă care să îi permită celui care vorbeşte despre sine să se înţeleagă, să discearnă mai bine unde este miezul problemei lui, o ascultare care să îl ajute să aleagă, să ia decizii, să avanseze fără să se blocheze sau să întreţină repetarea aceloraşi situaţii. 

Eu transmit faptul că bolile, disfuncţiile sunt limbaje prin care noi încercăm să strigăm ceea ce nu poate fi spus, ceea ce este insuportabil sau să dezvăluim faptul că nevoile noastre nu sunt împlinite sau pur şi simplu nu sunt înţelese. Lucrurile nespuse care uneori vin de foarte departe, lucruri insuportabile care s-au înscris încă din prima copilărie, care au fost revelate de un eveniment cotidian obişnuit, prin neglijarea sau prin nerecunoaşterea nevoilor relaţionale la fel de vitale ca aceea de a vorbi despre sine (şi a nu fi lăsat), de a fi înţeles, ascultat (şi a fi respins), de a fi recunoscut (şi de a fi negat), de a fi valorizat (şi a fi descalificat) sau de a simţi că poţi avea o influenţă asupra celor apropiaţi (şi a fi neputincios).

Curăţarea relaţiilor importante pline de mesaje toxice, primite în timpul unei vieţi, necesită o muncă adevărată cu sine. Restituirea violenţelor pe care le-am primit în trecut presupune coerenţă şi luciditate. Iar reconcilierea cu posibilităţile noastre implică de asemenea faptul de a ne iubi şi de a ne respecta în prezent. 

Dar atunci când suferinţa este mai mare, când ne goleşte de toată energia, când blochează speranţa, ne devitalizează dorinţele, atunci avem sentimentul că ne fuge pământul de sub picioare, de parcă am cădea într-un soi de prăpastie fără capăt, când nu mai credem în ziua e mâine. 

Atunci rămâne posibilitatea de a recurge la meditaţie sau pentru unii la rugăciune. In funcţie de credinţele noastre, acestea se pot îndrepta spre dumnezeu sau spre divinul din noi. Pentru alţii ar putea fi o invocare permanentă de a se lega de ceva mult mai presus decât sinele. Un abandon pentru a se refugia în imensitatea sacrului. Există mai multe drumuri posibile care ne pot ajuta să înfruntăm suferinţa, dincolo de sprijinul şi de formele de psihoterapie pe care ni le poate oferi lumea de azi. 

Jacques Salome

 

………………………………………………

Număr revistă: